Un meşter făurar îmi construia
Ceva în suflet, ceva nevăzut,
Un palat transparent, de vis,
Fără de ziduri, fără de schele
Până când târziu în amurg
A început să se vadă umbra
Chipului cioplit al templului
Baha’I din Wilmette Harbor.
Apoi noaptea ca o mireasă
Îndoliată, cu voal cernit
A acoperit ţărmul lacului.
Stoluri de lilieci pluteau
Precum corăbiile cu pânze
Întoarse în porturile părăsite
Din întunecatele peșteri.
Cineva totuşi lucra înăuntru
Construia ceva nevăzut
Un templu pentru idolii
Memoriei exilaţi din lume
Fiindcă nu i-a mai iubit nimeni
Dar care se întorc totuși noaptea
Pe ruinele templului Baha’I
Şi stau acolo mereu de veghe
Tot aşa ca întru-un vis
Care se repetă la nesfâşit
În fiecare noapte fără repaos
De când a fost creată lumea
Şi încă nu am terminat
De văzut visul, nici de înțeles.
Noapte a fost înainte de noi
Şi noapte va fi şi după aceea
Şi totuşi nevăzut şi neauzit
Un orb cobora pe dibuite
Prin labirinturile întunecate
Ale templului universal
Al religiilor lumii Baha’I
Să aprindă acolo un opaiţ,
Un foc sacru, un sâmbure
De lumină pe altarul de lut,
Un nou început de lume.
Copyright © 2017 Marin Mihalache
vezi mai multe poezii de: marin.mihalache
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.