N-am să pot în viaţă să mai uit vreodată
Noaptea ceea clară, munţii depărtaţi,
Luna grijulie şedea aplecată
Şi stropea cu raze pomii-nsetoşaţi.
Cineva de taină şi avut pesemne,
Văruise drumul lung şi prăfuit,
Şi vărsase-n ape, chipul să-şi însemne,
Mii şi mii de stele şi argint topit.
Nu ştiu nici acuma cine peste toate
Arunca luceferi, luminând în hău
Şi nici dacă părul ce-ţi cădea pe spate
Era părul lunii sau era al tău.
Nu-ncerca o frunză vorba să şi-o spună.
Muntele, cu vârfu-ncărunţit de ger,
Se vedea departe, aurit de lună,
Cum ţinea în creştet bolţile de cer.
(din vol. Elegii şi elegii, 1974)
vezi mai multe poezii de: Virgil Carianopol
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.