Detașat din cale-afară de persoanele din jur;
Lumea fiind prea neclară, nu doresc să o conjur;
Și-mi impun, ură fără de cusur,
Cu o conotație clară, naufragiu chiar obscur;
Și probabil n-are sens chiar tot ce spun,
Căci cuvântul este nul,
Când doar surdo-muții-l spun,
Într-o adunare oarbă, arbitrată de-un nebun;
...Rămas bun, dup-o ultimă-ncercare,
Disperare, fiecare gând ce-apare,
Mă convinge-n continuare,
La refuz însuși de sine, refuz de umanizare;
Și mă las în voia sorții, detașat de chip uman,
Dereglat atât per fizic, cât și spirit și mental;
Incomplet pe-atât terestru, celest și paradoxal,
Las în urmă doar tăcere, ce răsună chiar brutal,
Joc de-a zeul arbitrar,
Obiectiv? Da' vezi să nu, subiectiv, și în ce hal,
Pară-mi-se, așadar, coronat drept suveran,
Zeitatea mi se pare doar un titlu onorar.
Mi-este clar, că de fapt nu am habar;
Nici măcar, nu văd moartea drept final;
În calvar, din păcat original,
Dar din dar se face rai, dar un rai imaginar;
vezi mai multe poezii de: Ucio
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.