Ziua-n seară se îndreaptă
Obosită de prihană
Și apusul o așteaptă
Ca icoana lipoveană.
Ea destinul își deplânge
Tot făgăduindu-i dănii,
El c-odăjdiile-n sânge
Iar îi numără mătănii.
Îi dă să-i sărute poala
Violet-portocalie
Cetărându-i moale boala -
Azuria ei beție.
Ea răspuns n-are-n cuvinte,
Mută numai se închină
Pentru dansul său fierbinte,
Pentru setea de lumină.
Se căiește și se jură
Că o schimnică s-a face
Să petreacă viața sură
În smerenie și pace.
Ca mai mult să nu privească
Nici cu coada de privire
Spre obârșia cerească
Ce i-a dat așa iubire.
Dar când ridică iar fața
Văzu cerul numai stele,
Nu avea cine povața
Să-i mai spună-n vorbe grele.
Observând prin constelații
Aștrii cum făcură cale
Ea cuprinsă-n dor de spații
Pierdu urmele de jale.
„Ce frumos e Cerul, Luna! -
Înfloreau buzele-i șoapte -
Pot să fiu întotdeauna
Păcătoasă și în noapte!”
Victor Bragagiu
vezi mai multe poezii de: bragagiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Frumos !
M Horlaci
vineri, 03 iunie 2016