N-aș vrea cu-această veste să te sperii,
Dar peste tot, pe-aicea, pe pământ,
Ca dintr-un ochi al cerurilor, sfânt,
Sunt pretutindeni lacrimile verii.
În struguri, în gutui și-n calendare,
În nou-născuți, în râuri, în cristal,
Aceste lacrimi s-au închis fatal
Conform ciudatei lor abracadabre.
Și ochii noștri le visează goi,
Sunt vinovat, ești vinovată, doamnă,
Că lacrimile verii intră-n toamnă
Spre-a nu se mai întoarce înapoi.
Și iarna luptei noastre ne condamnă
Să lacrimeze vara după noi.
13 septembrie 1997
(Totuși toamna, 2019)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.