Ceva, probabil, nu mai este viu,
Pe chipul tău, în mâna mea, totuna,
M-a-nnoroiat și m-a scârbit minciuna,
Îmi e cu neputință să mai scriu.
Iubita mea, această iarnă doare
Și nu știu de-am să pot s-o mai suport,
Ecranul zilei mele este mort,
Te văd într-un halou de ceață mare.
Iubita mea, acum, la fiecare,
Ca-ntr-un miracol nemaiîntâmplat,
Câte ceva se-ntoarce din ce-a dat
Și-și pregătește nunta, cu-ngropare.
La iarnă să fugim în munți
Să ne ningă, să ne ningă
Până ne-o ieși sufletul.
Să ne ningă până s-or sătura să ne urască,
Mi-e milă că mă sting încet, încet
Și flacăra aceea jucăușă
Devine, după-atâta timp, cenușă
Și disperarea trece în regret.
Mai ales că ninge,
Nu se cuvenea
Nici un fir de doliu,
La fereastra mea.
Acum, când nu-mpărțim aceleași perne,
Mă rog ninsosirii dintre noi,
Ca, prin zăpezile eterne,
Să vină ziua de apoi.
Și casa noastră e într-o padure
Ce are arbori nenumerotați,
Pe-un parapet suav de frunze pure,
Făcută din rindea și din nesaț.
Nu te lăsa de fotbal barosane,
Tu, care poți echipe-ntregi să-nfrunți,
Mai joacă-ți arta-n larg pe stadioane
Invidiat de antrenori nătângi.
Și-ntr-o zi am aflat
De-o cabană care-ar fi ars,
Mi-a fost greu să și cred
Că e vorba de-acel adăpost.