Am început să mă obişnuiesc,
Încet-încet, cu gândul că eşti moartă,
Considerându-te, în mod firesc,
Un fel de capodoperă de artă.
Şi dacă, de Crăciun şi Anul Nou,
Mi te-au răpit să nu-ţi mai ştiu de nume,
Te-am reclamat la vămi ca pe-un tablou,
Măcar să nu dispari de tot în lume.
De-acum încolo, mergem spre normal
Şi-atât de rar ai să te-arăţi pe-aicea,
Vânzându-ţi casă, mobilă şi cal,
Încât se va închide cicatricea.
Dar noaptea-n somn trăiesc un chin cumplit,
Când îmi apari în creier fără milă
Şi te aşezi acolo ca-ntr-un schit,
Cuprinsă de o panică umilă.
Şi nu eşti vis venit în visul meu,
Ci o a doua minte, parcă trează,
Un alter ego, supărat mereu,
Şi care-n visul meu, alt vis visează.
Prin somn, eu îmi închipui că mă scol
Şi te găsesc cu capul pe o pernă,
Dar locul tau va fi de-a pururi gol
Căci despărţirea noastră e eternă.
Adrian Păunescu
27 ianuarie 2003
(„Din doi în doi”, 2003)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.