Am povestit în versuri câteodată
de țara cu povești nemuritoare
unde dispar copacii dintr-odată
sub cerul care plânge în izvoare.
Mor crengile căzute la pământ,
rămâne un deșert de disperare,
copaci răzleți, cu crengile în vânt,
se zbat lângă pădurea care moare.
Zburând departe, frunzele căzute,
rămase-n urmă după defrișare,
ajung deasupra sfintelor redute
încă mai stând de veghe la hotare.
Prin zidurile lor se-aud suspine
purtând în ele marea provocare
a gloriei străbune din destine
ce nu-și găsesc odihna trecătoare.
Ieșite-acum din mitice morminte,
rămase peste timp în neuitare,
ascultă plânsul doinei în cuvinte
rostite de pădurea care moare.
Biet trecător, cu sufletu-mpietrit
și lacrima rămasă între pleoape,
privesc apusul zilei răstignit
unde dispar copacii dintre ape.
vezi mai multe poezii de: necorupb
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.