Tot mă rup să fug de sine,
Tot fug să mă rup din jale,
Iară drumul tot mă ține
Și-mi cad frunzele pe cale...
Și-mi cad frunzele pe cale...
Mă avânt înspre lumină
Să mă duc în patru vânturi,
Dar mă ține-o rădăcină
Și-mi cad frunzele pe cânturi...
Și-mi cad frunzele pe cânturi...
Nu-i ceva să mă închidă
De direcții interzise,
Dar sunt prins ca-ntr-o obidă
Și-mi cad frunzele pe vise...
Și-mi cad frunzele pe vise...
Parcă merg însă aștept eu
Și mă doare așa umblet,
Nu știu căile-mi de-s drepte
Și-mi cad frunzele pe suflet...
Și-mi cad frunzele pe suflet...
Orizontul mă îndeamnă
Unde mă așteaptă Soare,
Dar e toamnă... numai toamnă
Și-mi cad frunzele pe aripi...
Și-mi cad frunzele pe aripi...
Victor Bragagiu
vezi mai multe poezii de: bragagiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Dragă Andrei, Mirela, Dana, Paul, Nicolas, Anastasia! Vă mulțumesc fiecărui pentru cuvintele D-voastră minunate!
bragagiu (autor)
sâmbătă, 10 octombrie 2015
Ce poezie minunată. Se vede că ai pus foarte mult suflet în ea
Anastasia
joi, 08 octombrie 2015
Superba,,, din nou,,,
Nicholas
joi, 08 octombrie 2015
foarte frumos...
cu pretuire,
danab
joi, 08 octombrie 2015
E... aşa mai da... ne apropiem de ceea ce se numeşte cântec.
Succes şi inspiraţie în continuare,
pavalachepaul
miercuri, 07 octombrie 2015
Frumos au căzut frunzele de versuri şi pe versuri, in această poezie a ta.
mirimirela
miercuri, 07 octombrie 2015
Frumos cantec de toamna! M-a bucurat mult lectura lui.
stomff
miercuri, 07 octombrie 2015