CASTELUL
Vom fi bătrâni atunci: și tu și eu...
Voi pune ochelarii și voi scrie
poate cea de pe urmă poezie
în care am să ți spun... tot „Puiul meu”.
Voi fi bătrân... Dar asta nu i o vină
dacă voi reuși să mi ating țelul
și te voi anunța: Daiana, vină
că abia acum am terminat castelul.
Voi pune la intrare – sentinele –
perechi de brazi cu ochii ca ai tăi
și n curtea largă policandre – stele,
să nu se mai strecoare oameni răi.
Va curge prin castelul tău un râu
cu apă ne ncepută, fermecată –
în care, dacă intri pân’ la brâu,
devii frumoasă ca și altădată
când te am văzut, de mult, întâi și ntâi
căci tu n ai dreptul ca să fii bătrână,
n ai dreptul – soare dulce – să apui
și flăcările ochilor s apună.
Și, la izvoru acesta, vor veni
târziu, să se adape, căprioare,
și păsările n zbor vor defini
iubirea mea – iubirea cea MAI MARE.
Tu vei ieși stăruitoare n prag
sub razele amurgului de vară
și vei cânta cu glasul cald și drag
și mâna mică strânsă pe chitară
un cântec care n drum ne abătu,
un cântec al iubirilor pribege,
pe care numai eu și tu
îl mai putem, în lume, înțelege!!
Camil Poenaru
30 ian. 1970
(din volumul de versuri - Poeme de Dragoste -Craiova 2023, editura Aius.)
vezi mai multe poezii de: MonicaBerglund
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.