Ne grăbim să fim decoruri,
să purtăm pe umeri haina grea a lumii,
croită strâmt, pe măsuri care nu ne aparțin.
Avem timp să fim oglinzi pentru alții,
să fim zâmbetul de serviciu,
cuvântul calculat,
râsul fake și
pasul care nu lasă urmă pe covorul de gală.
Dar în culisele propriei vieți,
ne privim în grabă, ca pe niște străini
întâlniți într-o gară la miezul nopții.
Apoi, întâlnim o privire.
Nu e un judecător și nici un spectator curios,
e doar un adăpost.
Lângă tine, masca se crapă încet,
ca o coajă de ou sub care respirația prinde contur.
Nu mai trebuie să fiu cel deștept,
nici cel puternic,
nici cel care știe mereu încotro merge drumul.
Lângă tine, am voie să fiu doar o întrebare,
o ezitare,
o tăcere care nu cere scuze.
Ce risipă e să fii „cineva” pentru o lume întreagă,
când singura eternitate care contează
se ascunde în minutele acelea puține,
în care cineva te vede așa cum ești:
un om fragil,
descult,
fără nicio armură între inimă și lumină.
vezi mai multe poezii de: gabrielaa
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.