Distinsă Doamnă!
(În memoria tatălui meu, poetul Camil Poenaru)
Acum sunt eu, distinsă doamnă,
Și-ți mulțumesc că tatăl mi-ai - iubit -;
Ne-am reîntâlnit tot într-o toamnă,
Cu lacrimi și ploi reci ne-am încălzit...
Plângeam și eu și tu la fel,
Și ne-am unit iubirea pentru el;
Daiana, ți-am rămas acum,
Al lui, cel mai frumos poem!
Și când ajungi la el să-i spui
Că noi ne-am regăsit aici,
Fii mesagerul lui și peste timp,
Distinsă doamnă a mea, și-a lui!
Căci sufletul i-ai înțeles,
Poetul nu-i un om obișnuit,
Că dincolo de a fi om, e vers,
E gânditor, și oropsit.
Distinsă doamnă, să nu te grăbești,
Aș vrea cu mine să mai stai,
Dar de va fi să pleci la el,
Eu sper să îl găsești în Rai;
Și să îi spui ce-n viață n-am putut,
Că îl iubesc atât de mult,
Și-aștept, ușor ca frunza-n adire,
Să-și lase nemurirea pe Pământ!
Căci ne-a lăsat o viață de poeme,
Și poate c-a venit, târziu, și timpul lui...
Și nu-i nimic greșit în asta,
E doar că se născuse prea devreme!
vezi mai multe poezii de: MonicaBerglund
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.