Vom mai trǎi iubirea idealǎ
Poate pe-acest pǎmînt cît vom mai fi,
Uitînd într-un tîrziu cumplita boalǎ,
Prin care am trecut spre-a ne iubi.
Ne-a fost aceastǎ febrǎ ca o luptǎ,
Rǎzboi absurd al spaţiului vital,
Prin gloanţe mi-am purtat cǎmaşa ruptǎ
Şi am mai dezertat printr-un spital.
Am ars ca douǎ lumînǎri deşarte,
Am tot pǎşit bezmetic prin oraş,
Parc-a ne cǎuta şi dupǎ moarte,
Şi-a ne gǎsi mai buni în alt sǎlaş.
Ca douǎ jumǎtǎţi de carne vie,
Unul poate mai mult ca celǎlalt,
Am sîngerat, ca-ntr-o copilǎrie,
Cu picǎturi de viaţǎ pe asfalt.
N-am înţeles niciunul, niciodatǎ
De ce-a fost scris ca sǎ ne fie-aşa,
Mai mult urgie decît stea curatǎ,
Sub care, fericiţi, a ne salva.
Nu am gǎsit rǎspuns la întrebare,
Ne-am sǎrutat puţin sau chiar deloc,
Dar ne-am atins uriaş, fǎrǎ-ncetare,
Într-un supraterestru fel de joc.
În orizontul nostru de durere
Am presimţit cǎ scîrţîie ceva,
Cǎci nefiresc e gustu-amar de fiere
Atuncea cînd iubeşti pe cineva.
Şi-am înţeles cǎ nu va fi nimica
Din toatǎ-aceastǎ luptǎ şi-acest chin,
Cǎ vom rǎmîne-n suflete cu frica
Nicicînd de-a nu fi amîndoi deplin.
Prin viaţa noastrǎ trec maşini şi blocuri,
Poate-nverzesc şi parcuri uneori,
La noi în inimi ard mocnite focuri ‒
Simt cǎ trǎieşti, şi-atunci, fatal, mǎ dori…
Vreau sǎ-ţi trimit în plic o frunzǎ verde,
Ca anonim, de peste timp, mesaj,
Însǎ mi-e teamǎ de poştaş cǎ-l pierde,
Fiindcǎ nu-mi trec nici stradǎ, nici etaj.
Iubirea mea cea mare, iluzorie,
Ce crezi, o sǎ mai batǎ înc-un ceas?
Sîntem ca doi eroi lipsiţi de glorie…
Nu ştiu ce-o fi, deci, totuşi, bun rǎmas.
(Din volumul “Înger fǎrǎ statuie”)
vezi mai multe poezii de: Dragos Niculescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.