Pe-a ochiului vatră, ne-am încălzit fiorul,
Și l-al nopții semn, am deșteptat amorul.
Spusele mai dulci, le-am înnodat de piept,
Veghind șimtul curat și gândul cel drept.
Mai știi tu patul cel trecut,
De unde ajungeai tavanul?
De talpa-ți goală iar bătut,
Tăcând, să îi admir elanul,
Triste-s florile zdrobite între pietre și sicrie,
Trişti suntem şi noi, precum păsările-n colivie.
Așa triste vietăţi, și mari, şi mici, de-o seamă,
Răscolind abisul dup-un sâmbure de flamă.
Aş vrea, din păsările cele,
care același cuib își iau,
Să fim.
Stând în paie și sub stele,