Iubirea îmi rupea oasele,
Iar eu râdeam în hohote de isterie violetă,
Lacrimile fiindu-mi amare ,
Deşi pielea era vanilată.
Îmi bătea în cuie ruginite
Sentimentele.
Eu o priveam inocent de pe margine
Cum îmi scrijeleşte sufletul
Cu frânturi din oasele mele.
Scria data şi locul în care
Ne-am văzut prima dată.
Acum râdea ea
În hohote de disperare,
Cazându-mi la picioare pentru îndurare.
Se sfâşia pe sine, într-un proces de vindecare
Şi nu înţelegea că durerea ei
Nu merită iertare.
vezi mai multe poezii de: Azoitei Stefania
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.