Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: LXXXII

Lasa-ma sa plang in lacrimi de ploaie
Si sa suspin prin crengi ce se-ndoaie,
Si sa ma zbucium cu petale ce saruta pamantul,
Lasa-ma sa oftez odata cu vantul!

Tenebra morţii-n prag de toamnă
Îşi pregăteşte sarcofag
Şi frunze ruginii îndeamnă
La simfonii pe un drumeag,

TIMPUL


Timpul, distanța dintre noi

Doamne
cum
arde
o

locuiesc la marginea lumii.
țin în mâini o pasăre
dintr-o specie inventată
de mine. e albă și penele

Fără tine

Când de tine m-apropi eu uit cine sunt,
Rămân agăţată-ntre cer şi pământ.

Luntre,luntre flori mărunte
Două pleoape prinse-n ape
Şi-atât dor cât un izvor
Vor s-alinte prin cuvinte

Ți-am scris pe frunze-a mea iubire
Să știe codrul că mi-e greu
Când vântul va sufla prin ele
Și-o lua cu el amorul meu.

Iubirea îmi rupea oasele,
Iar eu râdeam în hohote de isterie violetă,
Lacrimile fiindu-mi amare ,
Deşi pielea era vanilată.

Căutam să-ți prind privirea într-o plasă de albastru,
Să-i simt zbaterea în brațe de alinturi ce scânteie
Într-o odă-a bucuriei ridicată dintr-un castru
Care,-n pieptul meu, pulsează pentru-o singură femeie.

înaintez sau stau
între două necuprinsuri
cu neputinţa de a mă contura
alunec înafară

saltimbanc
în hotelul pierdut
părăsit
la un capăt de mare

Cetate rece zace la margine de mare
Și valuri n-o ating, doar înveliș de sare
Îmbracă piatra rece din zidul chinuit
De timpul ce s-a scurs din cerul încernit!