Vă rog acum să nu mă întrebați
de unde știu poveștile uitate
pe crengile de arbori retezați
în inimi de păduri înlăcrimate!...
Pe înserate încă se mai zbat
să-și caute copacul care moare
pe marginea tărâmului turbat,
în agonie, după defrișare.
Chiar frunzele căzute mai plutesc
pe vânturi reci care revin din iarnă
cu triste amintiri ce nu-și găsesc
nici locul sfânt pe care să se-aștearnă.
Sunt amintiri uitate în trecut
pe un altar de gânduri încărcate
cu umbre de iubiri care-au pierdut
tot ce-a rămas din clipele ratate.
Aș vrea să le împac dar au plecat,
în zbor întins, sub bolta înstelată,
la marginea tărâmului turbat
unde dispar copacii dintr-odată.
vezi mai multe poezii de: necorupb
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Mulțumesc, Albert, pentru cuvintele scrise aici despre versurile mele! Aceste versuri vin din stăfundurile mele răscolite și scoase din tihna amintirilor din copilărie marcată de locul unde m-am născut, într-o zonă subcarpatică, între două râuri brodate cu păduri care, acum, dispar una după alta.
necorupb (autor)
joi, 09 aprilie 2020
Parcă pot simți o parte din agonia și resemnarea pădurii și parcă ar fi un personaj bătrân în inima mea, iar eu m-am născut la câmpie, departe de pădure. Îmi place!
Albert
luni, 06 aprilie 2020