Şi când târziul odihneşte
amarul unui surd crepuscul,
mă rup de coaste şi de cărnuri,
mă las în urmă, sec, minuscul…
mă-ntind alert spre în afară,
mă scurg grăbit prin răni şi sânge..
mă-ntreabă cerul dacă pot
zenituri reci a le înfrânge.
mă-îngemănez cu alte gânduri,
din alte trupuri evadate,
şi ne muşcăm, nepământesc,
urlând barbar a libertate!
...dar. dacă n-aş fi fost pământuri,
m-aş fi dorit tot sânge, os,
şi, într-a trupului celulă,
m-aş fi visat un păcătos!
vezi mai multe poezii de: Dunare
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.