Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CXV

azi stau faţă în faţă cu mine
pentru a-mi putea da seama
cât sunt adevăr
cât minciună şi

Grandoarea toamnei-i mantie de frunze
Și de lumină-n colț de cer, confuze
Sunt crengile care în vânt, golașe,
Sărută însetate raze false.

Către
toţi
copacii

Atât de mult am stat,
De vorbă cu tine
În gândurile mele,
Încât, în tot acest timp,

Şi când târziul odihneşte
amarul unui surd crepuscul,
mă rup de coaste şi de cărnuri,
mă las în urmă, sec, minuscul…

Ce fericită era toamna
şi ne privea uimită
cum înverzeam alai de frunze moarte
în serile cu ochi de chihlimbar!

Copilărie, navă rătăcită,
În marea amintirilor pierdută,
Corabie plutind în depărtări
O mai zărim abia adeseori.

Nu ştiu ce-o fi având gândul meu în mintea lui când a plecat.
Şi-a pus o floare de mălin după ureche, şi-a udat buzele cu roua dimineţii,
S-a transformat apoi în pasăre şi a zburat.
Am apucat să-i dau doar trei poveţe

Când pe lacul amintirii îmi plutesc mirifici nuferi
Amețindu-mă cu taina unei altfel de tăceri..
Te privesc..și-mi pare mie sau ai încetat să suferi?!
Îmbătat de nostaligie, când ai învățat să speri?

Gândești că-n veci îți va fi haina nouă
Și farmecul rămâne al tău,dar știi
Că frumusețea trece,și-o să-ți plouă
În suflet – falsă-i haina ce o ții.

Văd viața cum ades se luminează,
(iar ochiu-ți îmi devine Demiurg).
De când iubirea ta mă guvernează,
De când, încet, eu nu mă mai distrug.

Ne petrecem ca frunza de frig lovită;
Fost-am din muguri
Și floare și lăstari.