Mi-a fost frig, dar n-am fugit.
am strâns în piept ce mai ardea,
ca ceva mort pe care nu vrei să-l lași.
din tăceri nu am înțeles nimic.
am ținut inima în palme,
ruptă, goală, fără folos.
Dacă m-ai găsit prea târziu,
m-ai făcut să tac, nu să cer.
rămân un drum gol, un ecou care nu mai răzbate,
doar cuvinte aruncate pe jos
pe care nimeni nu le culege.
Noaptea s-a strâns în mine ca ceva greșit,
pe buze mi-au rămas doar umbre.
am învățat să plec fara să întreb,
fără să cer nimic,
doar să las în urmă tăcerea.
Îmi e dor de începutul care n-a fost,
de tine, de mine, de tot ce s-a oprit brusc.
rămân un nume șters pe o perete,
și pași care nu mai ajung unde-am spus că o să ajung.
Tu ai fost focul, eu doar scânteia
care s-a stins în vânt, fără să spună nimic.
am crezut în cuvinte, dar ele nu mai sunt,
m-au lăsat singur cu ce-a rămas pe masă.
Dragostea ta, cea care m-a înțeles,
a plecat și nu se mai întoarce.
rămân cu cuvintele pe care le-am pierdut,
și cu noaptea care mă doare
în fiecare dimineață, când trebuie să mă scol
și sa ma întorc la mine.
vezi mai multe poezii de: Robertkoman
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.