Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CDLVI

Mi-a fost frig, dar n-am fugit.
am strâns în piept ce mai ardea,
ca ceva mort pe care nu vrei să-l lași.
din tăceri nu am înțeles nimic.

Cel mai mult mă tem
de singurătate
când sunt îndrăgostit;
atunci îi caut o scuză fricii

Oprește, mamă, orologiul acesta
născocit de un nebun.
Auzi ticăitul?
Din când în când, o femeie naște,

În flori de tei mi-am îngropat mirosul
L-am dus la rădăcină ca pe-un drog
I-am pus ca pază sufletul, fricosul
Și acatist de șoapte, drept zălog.

O rană adâncă în timpul rămas
Se face tăcere ce-n mine a ars
Un freamăt, un dor, de vieți fără rost
În întuneric să fiu ce sunt și n-am fost.

Iarba smarald lumina o filtrează,
Tăcerea de pe dealuri eclipsează,
Printre lănci ridicate, printre fire
O sângerie pată e-n trezire.

Șfanț cu șfanț
plătesc existența mea pe acest pământ
și mă sfârșesc complet,
încercând să-mi răscumpăr viața.

Pe umerii mei crește, iar, primăvara
Cu verdele-i tainic și albi ghiocei.
Foșnesc frunze crude, prin ramuri albastre
Și susură visul trezind pașii mei.

Îngândurat, în gând îngân gândaci de ghindă,
îndurerat, îndoi în două-a mea oglindă,
în cap încap în cerc vreo două coarde
pe care le-ncordez cruciș în gânduri sparte

un anotimp întreg am împletit secunde
în fire lungi de glas purtat prin seri abstracte,
căutând în labirintul orelor profunde
un sens ascuns in gesturi reci, necoapte.

Și dacă mor ,nu-mi pasă mie-
Nu fac din moarte tragedie
Și dacă mor, nu-s eu ce moare
Ci carnea asta trecătoare

Înaltă și zveltă mă mângâie iarba,
Duioasă-i de uit c-am venit la cosit,
E rutul în toi și-aș vrea baba oarba
S-o-ncepem iubito-n covorul ursit.

Nu știu ce simți tu, dar
Îmi place să stau singur -
Fără numeni în jurul meu,
Care să mă critice, preseze,

Ai rupt bucăți din suflet și le-ai lipit mereu
când ai strigat la stele cu vocea gri și rece
nu-ți mai expune chipul cu masca unui leu
căci într-o zi iubirea din brațe o să-ți plece...

Când orizontul s-a prăbușit peste pleoape
și greutatea lumii ți-a frânt încheietura,
lăsând palmele să atârne a neputință;
când privirea s-a scurs în pământ ca o ceară topită

Mama
Din varsta fericirii,fara minte,
Imi aduc cu drag aminte,
De icoane dragi,mereu pe inainte,