Mintea uită o mie de lucruri, bune sau fărădelegi,
De pildă, aniversarea unor războaie sau moartea unor regi,
Îşi aminteşte-n schimb o clipă de perisabilă fericire –
„Era pe la amiezi, lângă clopotniţa din sat, înaltă şi subţire...”
În liniştea nopţii de toamnă
Aud vocea mării în lagună,
În liniştea nopţii de toamnă
Parc-ar vrea să-mi spună:
Niciodată nu te-ncrede-n omul alb,
Niciodată nu ucide un evreu,
Niciodată nu semna un contract,
Nici nu închiria o strană să te rogi lui Dumnezeu.
La revedere, mânuţe delicate!
O, săpunele parfumate, rămas bun!
Mă îndrept spre ţinuturi îndepărtate
C-un echipaj de groază, puţintel nebun.
Dac-ai fi auzit măcar o dată, clar şi sălbatic, acel sunet de-alarmă,
Dacă i-ai fi văzut pe cei din cart fugind, cu chipuri galbene de spaimă,
Dac-ai fi auzit pleoscăitul apei şi scârţâitul curenţilor bărcii de salvare,
Atunci ai şti ce simte marinarul când coechipierul lui cade-n mare.
Am întrebat zebra,
Eşti neagră cu dungi albe
Sau albă cu dungi negre?
Iar zebra m-a întrebat la rândul ei:
Nu mi-e frică de prea multe lucruri...
fiind combatant într-un război și căsătorit, timp de douăzeci de ani,
știu totul despre lupte...
Chiar crezi ca dragostea, ea însăşi, locuind
În casa asta săracă, din chirpici ,
Va d ?
Ne întâlnim şi, pa, acolo-i poarta:
tu ești o bestie, a spus ea,
cu burta mare și albă,
și cu picioarele păroase.
“Duoamne,”- a zis gagica de pe Coasta Barbară* –
Pe când dansa cu mine, frăţioare –
„E-adevărat că Larry, Larry cel tânăr,
A căzut peste copastie-n mare”?