Lumea-i frânge pe cei mai mulţi dintre noi şi-apoi
mulţi devin mai puternici în locurile-n care-au fost frânţi.
Însă pe acei pe care nu-i poate frânge,-i ucide.
Îi ucide, deopotrivă, pe cei foarte buni,
An de an, prin ultima ninsoare subţire,
am cules flori de prun,
intoxicată de frumuseţea lor.
Există un cuvânt
Pe care fiecare trebuie
Să şi-l clarifice, cuvântul
NOI.
Infidelităţi?
Fragmente de adevăr decupate
Din minciuni colosale.
Mă adâncesc în poemul ”Jungherul preţios.”
Urmele drumului meu se mai văd prin mulţimea anilor.
… Acum frunze galbene cad scuturate în vâltorile furtunii,
Deşi fluierul şi lăuta întreţin veselia în Casa Albastră.
Există-n viaţă lovituri, atât de puternice…Eu nu ştiu!
Lovituri ca mânia Domnului; şi-n faţa lor un pustiu,
refluxul a toate care-au cunoscut suferinţa
se scufundă-n fântâna sufletului… Eu nu ştiu!
Există dorinţa de-a reveni, de-a iubi, de-a nu dispărea niciodată –
şi există dorinţa de-a muri, dorinţe purtate de doi
curenţi potrivnici între care nu-i un istm să-i despartă.
Mă întreb de ce harpa închisă-n mine are cincizeci de strune,
Fiecare cu propria floare – o încrustare a perioadelor de tinereţe.
. . . Înţeleptul Chuangzi visează-n amiaza mare, fermecat de fluturi,
Inima vernală a Împăratului Wang plânge într-un cuc,
Nesfârşitele ei frunze înverzind primăvara,
Indiferent dacă este sau nu îndrăgostită;
Fără număr, ramuri tremură-n zori.
Nu există oră în care ea să nu danseze.
Noi suntem cei care sosim mai iute decât soarta,
ca tunetul, călări în zori sau în amurg la poarta
voastră de fildeş , de luptă întotdeuna gata:
Vegheaţi Palizi Regi de la Apus – şi voi, şi sluga!