Uneori cuvintele nu sunt de ajuns…, alteori ne rătăcim printre ele şi pierdem esenţa sensului lor, interpretând doar aparenţa lipsită de semnificaţii. (Sunt... doar un gând).
Naty Ela Călinescu
La început a fost cuvântul,
dar apoi s-a transformat
într-un amalgam de enunţuri
presărate cu întrebări retorice
Vise se sparg în valuri
De suferinţă tăcută,
Ce scaldă în zgomot disperarea
Minciunii ce se pierde
Nu-mi pasă că plouă,
nu-mi pasă că ninge –
sunt eu şi atât,
când viaţa se stinge.
Mi-am dorit să fiu marea,
Dar sunt doar valul
Ce se izbeşte de un ţărm
Prea ocupat cu alte unde,
Cuvinte mute-n gânduri ude
Se pierd şi azi la fel ca ieri,
Dar cine să le mai asculte,
Când rătăcit-am primăveri?
Un pas de vals
se pierde în balans,
pin melodiile cernite
de ieri, de mâine…
Nu voi putea nicicând să mai ating
tăcerea ta, prea des înfăţişată
în calea caldelor simţiri,
ce îmi îngheaţă lumea toată.
De-aş fi o floare,
aş dori să fiu albastră,
să pot atinge cerul nesfârşit
şi să grăiesc asemeni Luceafărului clasic,
Mi-e sete de al tău te iubesc,
ce întârzie să vină în goana vântului turbat,
de tăcerea fără rost a sufletului chinuit de paşii tăi
pierduţi în noaptea deznădejdii.
Tu... eşti vântul meu:
când aprig,
de-mi îngheaţă în simţire,
când lin,