Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CIX

Privesc cerul de marmură
Pustiit de atâtea lacrimi,
Ce se preling pe obrazul negru
Al norului fără formă.

dospește un verde aprins
în firele de iarbă
uscată-
te rog Doamne

Crezi că nu vreau voal de stele
Peste visurile mele,
Că nu vreau să mângâi luna
După ce-a trecut furtuna?

Hai să punem peste apă o punte
Ancorată să fie cu băieri de inimi
Ignorând neplăcute contracte.
Fără regret să ne rupem de patimi.

Eu sunt fărâma care a mai rămas
Din vechile ore strânse într-un ceas...
Din cuvintele care acum, nu au glas…
Din sufletul cu al său ultim popas,

Îmi netezește tâmpla o frunză ruginie..
Nu știu când vântul toamnei a smuls-o din copac
Și mi-a suflat-o-n creștet..cu gânduri să mă-mbrac..
Știu doar atât: că toamna prin ea-mi vorbește mie!..

Mă scurg ușor prin anii vieții
Și-n vraja lor mă pierd ades.
Ce-au fost cândva ai tinereții
Și-acuma sunt de ne-nțeles.

am să tac indiferent de durere
ca icoanelor vorbitoare cu lacrimi uitate
în locul tăcerii mele
cad frunzele măturate de vânt

Mă trezesc cu ea pe limbă
mă trezesc cu ea în gând
în ea dorul mi se schimbă
fără-a spune un cuvânt

De ce doare viața
când omul
se așează supus
în clepsidra existenței sale ?