Of!, mireasă creolă pețită de vântul ce va să se reverse
peste zbuciumul tău lăuntric, smulgi necontenit
și-atemporal petale de nisip ce-au fost - odată ca niciodată -
viață zămislind genuni și-oglinzi de sare. Poate un nautilus
sau mai degrabă gândul căluțului de mare...
O lună de-argint îți curge pe șolduri,
iar tu o-mpletești într-un caier de valuri,
precum filigranata siluetă așteptându-l pe-Odiseu,
la gherghieful împietrit în promontorii.
Le zdrobești în ne'ncăpătoare țărmuri,
de parcă-ai vrea să potopești cu ele tot pământul.
Ce răcoare se lasă sub pletele-ți nocturne!
E ultimul stol vântuind cerul sau răsufletul trist
din care răzbat arar focuri aprinse pe naltele stânci?
Să m-aștepți cu zorile buzelor sângerându-mă,
voi veni să mă revărs în abisul cearcănelor tale!
vezi mai multe poezii de: gabriel cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.