Mă plimb prin galeriile minții mele ca printr-un muzeu în flăcări,
unde portretul tău e singura pânză ce refuză să se prefacă în cenușă.
E o nebunie fertilă, acest balans între două prăpăstii:
voința de a-ți smulge numele din rădăcina limbii mele
și foamea de a-ți ierta umbra care mi-a locuit sângele.
A te uita ar fi ca și cum aș tăia un membru care încă mai doare —
o amputare a memoriei, o iarnă artificială aruncată peste grădini,
cu ceață din durere densă și crudă.
Aș vrea să fii doar o pată de cerneală pe o pagină arsă,
un ecou care s-a pierdut într-o fântână fără fund,
dar absența ta are greutatea unei stânci
așezate pe pieptul meu de zăpadă.
A te ierta e, însă, o ardere de tot, un rug pe care urc de bunăvoie.
Iertarea nu e liniște, e un ocean de vitriol care spală rănile,
e acceptarea că ai devenit parte din arhitectura oaselor mele.
Să te iert înseamnă să privesc monstrul amintirii în ochi
până când acesta se transformă în praf de stele și tăcere
și îmi curge prin vene, dulce și acid.
Sunt o corabie prinsă între două vânturi contrare:
unul care suflă spre uitarea albă, unde nimic nu a fost,
și altul care mă împinge spre iertarea sângerie, unde totul este asumat.
Inima mea e o monedă aruncată în aer,
care refuză să cadă, rămânând suspendată în acest „nu știu”
mai adânc decât orice iad și mai viu decât orice mântuire.
Mă sfâșii între aceste două tăceri:
cea care șterge și cea care sfințește rana.
vezi mai multe poezii de: gabrielaa
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.