Aș vrea să fiu o pală transparentă.
Am toana-aceasta de monah retras
De pe pământul strâmb al lui Atlas,
Ce și-a uitat mișcarea coerentă.
Da, eu, monahul fără mănăstire,
În loc de rugăciune, spun blestem
Și am curajul monstru să mă tem
Că, totuși, nu există-n noi iubire.
O bâjbâim și-o vindem la bucată,
Când visătorii-o cred doar în pereche,
Nesocotim orânduirea veche,
Necondamnați de sfânta judecată.
Ni s-a stricat motorul rațiunii.
Dorim rebuturi remaiate-n dos,
Otrava amăgirilor în os
Și vorbe-amestecate, ca nebunii.
Mă lepăd de Satana-acestor gloate!
Nu m-am născut în mână cu Coranul
Și nici la Mecca nu mi-e bolovanul
Pe care-ar trebui să-l car în spate.
Eu nu multiplic, nici nu-mpart festinuri
La masa goală a chiliei mele.
Mai bine evadez, ca duh, spre stele
Decât să-mpart ce simt: iubiri sau chinuri.
* Creație inspirată de poezia "Totuși, iubirea" de Adrian Păunescu
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.