Un gând ce vrea să se povestească.
Mi-e dor să scriu de dragoste pe foaia
Surâsului pe care l-ai pierdut
Prin cine știe care așternut.
Tăiat de fulgerul ce-aduce ploaia...
Adoarme marea-n propria chemare,
Iar vântu-i ondulează bucla-albastră,
Amurgu-și unge flacăra sihastră
Cu liniștea de după zbuciumare.
Să renunțăm la cultul lui Heracle!
Să ne retragem dintr-o țară goală,
Ca dintr-un templu-n care, din greșeală,
Ni s-a părut că-s zei, nu moaște-n racle.
Aș vrea să fiu o pală transparentă.
Am toana-aceasta de monah retras
De pe pământul strâmb al lui Atlas,
Ce și-a uitat mișcarea coerentă.
Auzi?
S-a spart tristețea valurilor toate...
Acum șoptesc c-un ton nedeslușit,
Nesigur dacă-i viață sau e moarte
De ce m-ai pus la masa lui, Caesare?
De ce cu Brutus să împart eu vinul
Și pâinea ce-o cerșesc, în drum, milogii?
Trădarea sau credința stă-n valoare?
De când mă știu, un altul și iar altul
Mi-au tot promis dreptățile adânci:
Boierul, domnul, popa și prelatul
Eu nu mai cred ceasornicul oprit
Pe axa polilor acestei clipe.
O tinerețe am și vreau să țipe
Din pieptul meu bătrân și amuțit.
Știm tot ce ne-ar interesa să știm
Din imanența-acestei lumi fugare:
De la preaplinul minților vulgare,
La golul palmelor de serafim,
În basmul albului de tuberoze,
Se-insinuează singurul galop -
Al vântului prin ochiul de ciclop
Din fruntea unei noi metamorfoze,