Crește, dorință-a mea, căci a ta Șansă
Deja te-a luat în brațe și te-nalță;
Iar cauza frumoasă ce-ți dă viață
Finalul fericit ți-l garantează.
Dacă Soarta incertă și hulită,
Infamă-n fața legilor divine,
O viață calmă, care nu-i convine,
Cu chipul generos, străpuns în luptă,
De sânge plin pe fruntea sa regală,
La luntrea Aheronului, fatală,
Veni Sebastian, acum o umbră.
Dragă vrăjmașă-a mea, de-a cărei vrere
Dragă vrăjmașă-a mea, de-a cărei vrere
Legă destinul clipa-mi fericită,
Coboară Domnul bun din înălțimi
Spre-a se-ntrupa-n Fecioară suverană.
”De ce divinul ia formă umană?”
Ca omul să se-nalțe la Divin”.
Domnul, ca să iubească ce-a creat,
Pe tine te făcu, fecioară pură.
Priviți, așa fu astă lucrătură
Că numai pentru el o a păstrat.
Când din privirea ta, din dulce-ți râsul
Își află ochii mei îndestulare,
Atât de sus mă-nalț în gând că-mi pare
Că pe pământ e însuși Paradisul.
Mă judecă o lume drept ratat,
Văzându-mă dedat durerii mele,
Departe de-ai mei semeni și în cele
Din urmă de toți oamenii uitat.
În temnițe adânci un timp am stat,
Rușine cuvenită vinei mele;
Încă și-acum port lanțurile grele
Pe care Moartea,-n ciudă, le-a sfăr’mat.
Cerul, pământul, vântul care scade...
Valul, ce se întinde pe nisip...
Pești, scufundați în somn încremenit...
Tăcerea, odhnindu-se în noapte...