Suflet al meu blajin, care-ai plecat1
Din viața asta crudă prea curând,
Te odihnește-n Cer, pe-acest pământ
Trăi-voi eu, mereu îndurerat.
„De ce-și rezervă suferința toată
Pentru erori străine și păcate,” -
’Ntreitul Dumnezeu?” „Fiindcă nu poate
Omul să-nfrunte-osânda meritată.”.
Iubire, Merit,Adevăr, Gândire,
Dau inimii nădejde și vigoare;
Pe când Noroc, Timp, Soartă, Întâmplare
Iau lumea tulburată-n stăpânire.
Tu, care-odihnă cauți, cumpătat,
Pe astă mare-a lumii-nvolburată,
Niciunde pace nu spera vreodată,
Decât în Crist, Iisus Crucificat.
Dacă eroii-aceia din vechime
Suiți pe culmi cândva victorioase
Aflau cumva povestea vieții Voastre,
Ar fi-nlemnit de teamă și rușine.
Efortul lui, măreț precum e gândul,
Gânduri, puse în operă prin fapte,
Și nu în piept timid încătușate,
Să le destrame ploile și vântul;
Inima, încrezându-se prea mult
În sine, a greșit sperând să poată
Trăi iubire-așa necugetată
Învinge-un chin așa nemaivăzut.
În timp ce Phoebus munții-i aprindea
Din Cer, cu luminoasa-i claritate,
Pentru a nu uita de castitate
Delia1 vânătorii se deda.
Chinul de-a vă iubi, de-i veste bună,
Cine liber s-ar vrea? Cine scutit?
Ce suflet, minte, logică, subit
Când v-ar vedea n-ar vrea să se supună?
Iertați, stăpână pe-al meu dor deja,
Unui învins de-Amor a sa sminteală;
Și fie ochii voștri darnici iară
Cu dragostea ce-mi umple inima.