Gandurile mele, stau la portile unui vis, ce doreste a lasa o urma sa sopteasca in dulcea vastitate a poeziei.Inima mea este o arca cu vise, sufletul un cantec si mintea o chemare.
Si stele poleiesc taceri
Si luna picura stropi de nectar
Iar noi, ca doua ramuri, ne agatam iubirea in lastarii din copilaria lumii.
Aprinde, Doamne, torte in exil!
Si-ti voi asterne sufletul in cale
Dureri si rani sa infloreasca-n crini
Singuratatea să nu mai sangereze-a jale.
Sa nu mai lasi iubirea mea sa planga!
Fara tine timpul imi pare-un esafod...
In mine isi plang magnoliile culoarea,
De-atata floare, poema alba crucifica cuvintele-n exod.
Eu, floare de magnolie, iar tu, iubite, imi esti tulpină...
Curg verde pân' la tine si-apoi, cu adorare in alb sa ne iubim...
Se frange-n noi prezentul cand geana-ti tremura-a ispită...
Tu ai privirea dulce si profunda, ca doi ingeri de satin.
In maini de Cer, ne e destinul
Si-n inimi sa ne bata rugaciunea.
Nu sta la rascruci de drumuri
Sau, ca nomadul ce-si plimba radacina.
Cand un Om iubeste, Doamne,
Nu e sa fie mai frumos!
Din cuiul palmei Tale nu abdică
Si sufletul ii doarme la talpa crucii, jos.
De poate picatura de cerneala-a spune
Hotarul ochilor cum curge-a verde...
De tu n-ai fi, cum as putea eu scrie?
Mi-e inima, un Taj Mahal de poezii.
Un inger odihneste pe-o ramura de grai
Si lacrimile-i curgeau mir in pumn de rasarit
De el, s-au indragostit si crinii
Sublim, timid, ca primavara-n Rai.
Fertil imi este lutul omenesc
Cu fluvii subterane de iubire...
Ochii, doi ingeri ce-n ploaie glasuiesc
Cu verde smaraldin, sfanta privire.
Suav e chipul lui, si-mi pare
Un serafim ce-a coborat din slava,
Ca duhul unui crin cu aripa firava
Si ochii, o primavara frageda, in floare.