A fost o sâmbătă demult
și trăită de nimeni ca mine.
La ceas de vecernie, când Dumnezeu
se pregătea de odihnă.
Nici îngerii
(exagerat de binevoitori)
nu cred orbește puzderiei de spuse
Număr cercuri desenate
cu sevă de timp muced
pe cioturile inspiraţiei
tăiate
Îmi pictez elanul erotic,
ofurile tale muierești fiindu-mi acuarele.
Pensulă, o floare de păpădie în doliu.
Din camera mea
de șapte metri cât de cât pătrați
(cum rotunjimea unui cerc încolțit
!
tu speli iluzii pe picioare
din amintiri îți faci obiele
, un cerc zbătându-se
în pătrata lui neîndestulare
de perfecțiune
, puteai să arzi de vie
dacă sărutul meu incandescent
ți-ar fi înnoptat pe buze
Liniștea se umple
de rodul izvoarelor săpând
la rădăcinile morții.
Îngerii aștern pe chipul împietririi
, ulciorul amurgului
smălțuit cu susur de vid însetând buzele-așteptării
pe maluri de iască sălciile respirației tale