Albastru deschis de visare
dimineaţă năştea,
închizând ferestrele nopţii,
în depărtare priveam răsăritul.
Ei se mirau, făceau din mirare o taină,
cântau prin păduri şi-şi ascultau cântecul
urcând pe portativ în arbori.
În dorinţa mea de a scurta aşteptarea
lucrurile pe care le iubesc se întâmplă rar.
Atunci răbdarea nu ştie să se manifeste,
îmi pierd cumpătul şi rup zăgazuri,
Se-aşază pulbere pe înscrisuri vechi
cerneala, uscată-n călimară, trăieşte-n cuvinte
Pune-n ele metafora inimii şi le îmblânzeşte.
Se vor întrupa-n cuvinte de lucruri desprinse,
trec prin memorie pe un drum neumblat.
Uitate vor fi când focul va înghiţi clipele viitoare,
îngerii se vor aşeza în genunchi pe lespezi de suflet,
La masa de piatră, timpul picior peste picior
se odihneşte o clipă,
Dumnezeu vine pe alee sprijinindu-se-n toiag
golit de timp în tăcerea sfinţită.
Nu s-a întâmplat nimic deosebit cum se aşteptau
o simplă întâlnire formală,
de unde fiecare a plecat dezamăgit.
Iluzia şi-a pus amprenta pe fiecare întâlnire,
Scrâşnetul meu din dinţi e ceva involuntar
la vederea nedreptăţii ce ne inundă.
Sunt un arbore care vede pe cel care-l taie
şi se hotărăşte să cadă pe el
Noaptea trezită din somn
cu întunericul pe pantofii de lac
îşi umple trupul cu lupi la pândă,
dincolo de golul de sub aripile păsărilor
Nu ştiu de ce femeile se ascund în gânduri
ori în lucrurile bine făcute,
fustele lor aşteaptă vântul prielnic
au în oase măduvă subţire de pasăre,