Cu o moarte simulată
într-o farsă penibilă,
după aceea
cu multă tragere de inimă
În memorie s-au strâns întâmplări ale trecutului
şi tot felul de judecăţi,
nişte adevăruri neadevărate dar cu impact.
Respir uşurat tot ce am învăţat ca un dat
Nu eu sunt noaptea declarată sublimă, nici bolnavă,
sunt ţipătul care prevesteşte furtuna,
cuprinsul în care zace tăcerea cuvintelor,
paraşuta care nu se deschide
Când cineva mai presus decât noi
are casă în cer
nu te înfuria!
Copacul din cosmos ne acoperă,
Ca o cucuvea din altă noapte
dintr-un anotimp înexistent pe hărţi,
într-un târziu
cu multă băgare de seamă,
Dacă te-ai gândit la ce n-ai fost niciodată,
o să devii ce astăzi nu eşti,
o să arzi ca piatra de var
şi lumea se clădeşte împreună cu toţi,
Mă întorceam din moartea trecută
pe jos,
n-am mai găsit casa, o dărâmaseră
de teama încorporării prea devreme.
Să ne îmbrăţişem în pragul nopţii,
să nu uităm asfinţitul,
imagine afişată-n memorie.
Ochii păstrează şi ei pe retină
Era noaptea când nu erai plecată undeva,
îmi sortam sentimentele-n sertar,
le părăsiseră visele decuseară,
pe urmele lor mă oboseam degeaba
Nu mai încap în burduful de câine,
am fost muşcat de alte întâmplări
şi am cicatrice sub cearcănul de sub ochiul negru.