Cuvintele dor răstignite pe trup,
semnifcaţia lor plânge-n durere divină
alunecă printre degete pe cruce
curge odată cu sângele pe lângă piroane.
Albul nins
se-ntoarce la matcă.
Izvoare de cer
năpârlesc.
Au plecat chiriaşii din mine
preţul era prea mare pentru inima lor
şi a celor fără inimă.
Nu am suferit deloc,
Noaptea se sfârşise la poalele pădurii
dezbinată de temeri,
cu o clipă mai devreme a văzut o lumină pe coama dealului,
nimic nu poate s-o stăvilească,
Toate stelele o să capete abajururi de noapte
ca nişte umbrele verzi, de ploaie,
în zilele verii cu arşiţă
purtate de paparude înfăşurate de plante.
Doar moartea are culoarea tristeţii metalului
ce taie ierburi şi oameni,
rămâne lutul umed în care crapă coaja seminţelor,
verdele mugur de cearcăn stelar absoarbe lumina.
Să rupem din trup tot ce-i de prisos,
mai ales minciuna din oase,
unghiile să devină luminos alungite,
un ochi de pisică
În limba în care se înţeleg
totul se desfăşoară într-un carnaval
cu multă mişcare alegorică şi colorată,
de nimeni nu poate fi neobservat
Chiar dacă primăvara păşeşte pe vârful picioarelor,
tot i-am simţit aburul viu
în ciripitul duelat al păsărilor,
florile-n grădini scutură mirosuri,
Aşa cum devreme ziua dă semne bune ori rele
de tu o să le vezi,
iubirea va pune pe ochi şi pe obraz,
bucuria ori tristeţea venită din interior.