Se reaprind clipele din cearcănele morţii
şi dorinţa îmi arde gurguiele precum o pradă –
Ce tristă e fecioara şi câtă paloare!
Mă prind de coapsa ei de corn de lună
O noapte când veşmintele-mi sunt ploaia
lunecând în falduri pe trupul meu sculptat,
când ochii tăi, iubite, sunt dalta cu văpaia
ce la răspântie de coapse respiră tremurat.
Între două rodii, femeia arzândă
râde şi trupul alb dansează şi se zbate –
Nu-i vremea mirării la ceas de cunună –
va fi clipa mea de moarte şi de lună,