Ce foşnet sec e în grãdinile îmbãtrânite!
O frenezie a unirii i-a cuprins pe fiecare
Nu mai distingi de-i vânãtã, urzicã sau e floare,
Aceeaşi mascã verde pe chipuri adormite.
Din ochii tăi,
lumina se prelinge pe umerii mei,
pe brațe, pe antebrațe,
și se adună în căușul palmelor
Ecou spãlat de ploaie
Pe drumul bãtãilor prelungi de clopot.
Paşii mei se-nfundã-n lutul moale.
În urma mea,
Respiraţia amarã din lucruri
Stinge candela palidã a poeziei.
Noroc cu ochii tãi:
Doar ei menţin aprins fitilul zborului nou-nãscut,