Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CCLXIX

Când gerul ne-a trădat, ramurile albe au strigat îngerii,
doar ei s-au atins de trupul serii parfumat cu stele.
Tu aranjai ciucurii de lumină albastră, obosiți,
lângă mugurii de foc ai destinului nostru.

Fior al nopții ce-mi adie
Veșmânt cald în flori de reverie!
Aidoma îngerilor călători
Tu-mi colinzi noapte de noapte,

am văzut arcada de lumină
dar eram plecat prin casă
cu pereții pe umeri
să-mi caut tăcerea şi paradisul pierdut

Și-acum când părul ți l-am desfăcut
Nicio dorință-n lume nu mai am,
Albaștrii-s ochii tăi ca un ocean
Și ești frumos cum nu s-a mai văzut;

Cartierul e regăsit în slovă
Și clișeul în cartier,
Pentru că trist rămâi prin vorbă
Și puternic prin lacrimi de fier,

Ridică-ți privirea femeie
și uită-te cu încredere spre visele tale
lasă amintirile să doarmă
acolo unde le-ai închis pe veci

Era iarnă frumoasă când te-am cunoscut,
Voiam să am dragoste într-un nou început,
Dar tot amarul l-am trăit împreună, dragul meu,
A fost și dulce și sper că va fi mereu.

Când în jur sunt ramuri goale

Pe covorul alb răsar
doar brânduşe înflorite,

Limba maternă
mi-este traiană

pentru că

Intâi când ai privit-o, și timpul s-a oprit,
Privirea ei senină, din petece de cer,
Era o primăvară, pe-un mugur înverzit,
Era precum lumina, ajunsă-n colț stingher.

Azi
E acum,
Din mereu și
Suntem aici să știm,