Nu ne cunoșteam decât noaptea
când cerul iși varsă soarele în neființă
iar din neființă se ivește-n inima cerului
o lună ancestrală, adolescentă precum suntem noi
Eu nu trăiesc cu voi
şi nu simt nimic din ce simţiţi voi
cum nici voi nu simţiţi nimic din ce simt eu
ne desparte a vagă coloană
Ploi metalice cad pe trupul meu sfâşiat
iar noaptea o car pe spate şi-mi simt sudoarea otrăvită
mă las purtat de-un vânt călăuz
în locuri crepusculare unde se văd anii
Cât de mult mi-aş dori să mor
să fiu dat uitării
să n-am mormânt şi nici coşciug din lemne
şi nici pământ pentru oasele mele