Era aproape gata mănăstirea
Şi te zidisem, lăcrimând, în ea,
Şi hotărâsem să găsesc pretextul
De a muri şi eu, aici, cumva.
Ne-om întâlni în Cer
Deși suntem frumoşi şi buni,
Iubirea noastră-i un blestem,
Cenuşa
Potirul inimii e gol
Şi-n creier, doar un singur glas:
Te aştept
Femeia mea din astă lume
Ne-a pus iubirea faţă-n faţă,
Toamnă fără rude
Această aspră toamnă care vine
pe frunze moarte spune despre tine.
Nuferi palizi pe apă fac semne
Şi tot cerul e-un nufăr bătrân,
La măcelul de nuferi al toamnei
Zburătoare puţine rămân.
De-atîta ploaie, parcă milenară,
Se umflă uşa brusc, peste ţîţînă,
E un potop mărunt, care îngînă
Potopul întîmplat întîia oară.
Iubita mea, cum ai plecat cu ţărmul
şi ochii tăi mă mai urmează trişti,
cad stelele agonizind pe sate
să-mi dea iluzia că mai exişti.
S-a-mbolnăvit pentru a câta oară
Văzduhul de-o lumină fără leac,
Nu ştiu ce să mai zic, ce să mai fac,
Orice-aş vorbi se-aude "primăvară".
Noptoasă doamnă a tristeţii mele,
Vin apele plângând spre ochii tăi,
O remuşcare urcă în călăi
Şi pietrele cad singure din ele.