De-atâtea ori ca muză te-am chemat,
Sprijin deplin găsind versului meu,
Că toți ceilalți poeți m-au imitat,
Scriind și ei sub patronajul tău.
Oglinda îți arată-mbătrânirea,
Ceasul cum prețioase clipe pierzi;
Foile goale-ți găzduiesc gândirea,
Din carte-aceste lucruri ai să-nveți:
De ce e versul meu atât de plat,
Lipsit de prospețime și variații?
De ce, cu timpul, nu am adoptat
Metode noi și stranii combinații?
Ca hrana pentru viață îmi ești mie,
Ca ploaia pentru setea câmpului;
Eu pentru tine dau o bătălie
Cum dă zgârcitul cu averea lui;
Dar fii-mpăcat când în acel arest
Voi fi depus, fără cauțiune;
Ființa mea-i prezentă-n acest vers,
Ce pururea cu tine va rămâne.
Tu poți vedea în mine anotimpul
Când frunze-atârnă, galbene, în pom
Pe crengi, unde-nainte să dea frigul,
Păsări cântau, în cor, la unison.
O, dacă lumea-ar vrea cândva să spui
Ce merite-am avut de m-ai iubit
După ce mor, tu să mă uiți, că nu-i
Nimic în mine demn de prețuit;
Să nu mă plângi când voi muri odat’
Decât atât cât clopotul va bate
S-anunțe tuturor că am plecat
La viermi, din lumea plină de păcate:
Nu-i vina ta că ai să fii blamat,
Tot ce-i splendid de bârfă e atins;
Al frumuseții dar e suspectat,
Precum un corb zburând prin paradis.
Acelor părți, care se văd la tine
Din ce-i perfect nimic nu le lipsește,
Voci iubitoare te vorbesc de bine,
Ești lăudat și de dușmani, firește.