Așa e chipul lui, ca de demult,
Când frumusețea-avea destinul florii,
Mult înainte de-a fi apărut
Ah, el de ce-n veac putred să trăiască,
Impietatea lumii s-o salveze,
Iar răul, profitând de el, să crească
Cu-a lui prezență să se-mpăuneze?
Scârbit de toate, chem odihna morții,
Văzând om bun pe post de cerșetor,
Și-un neica nimeni răsfățat al sorții,
Și cel cinstit trădat de jurător,
Când am văzut de timp desfigurate
Superbe monumente de demult;
Când văd înalte turnuri dărâmate,
Până și bronzul în războaie frânt;
Mă pregătesc de ziua când, ca mine,
Iubitul meu de timp va fi strivit;
Când sângele îi va seca în vine
Și ridurile-l vor fi năpădit;
De drag de mine sunt eu posedat
Cu trup, cu suflet, cu oricare parte;
Nu e remediu pentru-acest păcat,
Ce-n inimă atât de-adânc mă arde.
Cum valurile-aleargă înspre mal,
La fel clipele noastre mor grăbite,
Luând locul una alteia-n aval
Imaginea ta, oare, vrei să-mi țină
Ochii deschiși în miez de noapte grea?
Dorești cumva să nu mai am odihnă,
De mine să-ți bați joc cu umbra ta?
Dacă nimic nu-i nou și tot ce este
A fost, creierul nostru mult prea mult
Dorind să inventeze, tot greșește
Dând viață unui prunc deja născut!
Ferească zeul, care sclav m-a pus,
La ce plăceri te dai să mă gândesc,
La cât de mult petreci să vreau răspuns,
Când eu, vasal fiind, doar te servesc.