Fiindu-ți sclav, ce pot decât s-aștept
Să-ți umpli timpul după bunul plac?
N-am timpul prețios cum să-l petrec
Nici rost, până nu-mi spui tu ce să fac.
Iubire, ia-ți avânt; să nu se spună
Că nu ești nici cât pofta de mâncare,
Ce potolită dacă e acuma,
Mâine va fi din nou la fel de mare.
Nici marmura, nici cripte princiare
Nu vor dura cât acest vers, în schimb
Tu ai să strălucești în el mai tare
Ca piatra ce se murdărește-n timp.
Din ce substanță ești făcut tu oare,
Că lași atâtea umbre-n urma ta?
Pe când oricine doar o umbră are
Tu, singur, umbră altora poți da.
Sunt ca bogatu-a cărui cheie-n taină
Îl duce la ferita lui comoară,
Pe care n-o scrutează des, de teamă
Că va toci plăcere-atât de rară.
Iată cum dorul scuză-ncetineala
Mârțoagei mele, când călătoresc:
Să plec de unde ești, care-i scofala?
Ce dureros să umblu-acum îmi vine
Când tot ce vreau ( al drumului sfârșit),
Îndeamnă tihna, ce-mi doresc, a-mi spune,
”Tot mai departe ești de-al tău amic.”
Gândind la vremea ( dacă va veni)
Când voi vedea cum te încrunți la mine;
Al dragostei decont când ai să-l scrii,
Bazat pe argumente nu puține;
Inima, ochiul, dau să se-nțeleagă,
Își fac servicii unul celuilalt.
Când ochiu-nfometat vrea să te vadă,
Sau inima-n suspin s-a sufocat,
Inima, ochiul, dau să se-nțeleagă,
Își fac servicii unul celuilalt.
Când ochiu-nfometat vrea să te vadă,
Sau inima-n suspin s-a sufocat,