Să nu lași iarna vara să-ți omoare,
Pân’ ce n-ai distilat ființa ta:
Umple flaconul; dulcea ta splendoare
Revars-o, până nu va dispărea.
Sonnet 5
Those hours that with gentle work did frame
The lovely gaze where every eye doth dwell
Prodig superb, de ce să irosești
Numai pe tine frumusețea toată?
De la natură cu-mprumut primești
Doar dacă ești cu inima curată.
Tu spune-ți în oglindă când privești,
Că-i vremea altui chip, de bună seamă,
Acuma dacă nu-l reînnoiești,
Ierni patruzeci când te-or asedia,
Brazde săpând pe-ntinsul feței tale,
Livreaua tinereții duse va
Fi doar o zdreanță, fără de valoare.
De la făpturi splendide vrem urmași,
Ca frumusețea rozei să nu piară,
Cum celor duși pe ultimul făgaș,
Erezii amintirea le-o purtară.
Când în miez de noapte neagră cugetam lipsit de vlagă
La uitate înțelesuri dintr-un tom bizar, ciudat –
Cum stam, ațipind aproape, sunet blând veni din noapte,
Cineva părea că bate, bate-n ușă delicat
Nu-i răutate ca-n dușman,
Nici țâfnă ca-n îmbogățit,
Nici drum mai sigur ca ăl plan,
Nici sprijin ca de la amic,
Moarte, contest a ta cruzime,
Iubita mi-ai răpit cândva
Dar nu te-a mulțumit, ai vrea
Tot să mai sufăr, ca un câine;
La-ntoarcerea din închisoare,
Unde aproape c-am murit
Fortuna de mă vrea lovit
Spune-ți și voi, e în eroare!