Dor tăcerile
ca sarea pe rană
și te macină
cum rugina fierul
Să știu că pot e cel mai bun lucru ce mi s-a întâmplat în viață
sau poate alta doilea
primul a fost să cunosc iubirea
aceea iubire despre care scriu poeții
Două cuburi de gheață
stăm unul lângă altul
unul peste altul
nu ne e frig, ne e bine
Timpul se risipește în clipe
ce curg peste om ca binecuvântare ori hău
și se adună în trăiri
ca o pată de ruj pe o cămașă albă
M-am pierdut cândva în cutele unui cuvant
neștiind începutul nici sfârșitul
doar înțelesul ce îmi curgea prin creier
abandonându-mă unui univers creat de himere
Împreună dar singuri...
întotdeauna te-am iertat
și pe tine
și pe mine
Nu pierde timpul
sunt scurte diminețile
uneori se face atât de repede amiază
încât uităm răsăriturile
Mă ții în brațe
și ești atât de departe
nu te simt
nu te pot atinge
Te-ai infiltrat în crăpăturile inimii mele
și te-ai amestecat cu sângele
până mi-ai devenit a doua carne
pe care îmi sprijin gândurile rănite
În coaja iluziei eterne
din nimic crește speranța
că poate sfârșitul nu-i sfârșit
că mai e un zbor nefrânt