au plecat rândunelele...
ce dor în depărtări le cheamă?
ce spaimă le alungă?
să fie-acolo cineva la fel de trist
de-atâta toamnă
frunzele tresar pe ramuri
înfiorate de reci adieri
tristeţi ascunse
frunză arămie
alungată de vânt
ţi-e strigătul foşnet
când din zborul în vrie
un expeditor
de suflet în cuvinte sunt
către tine
destinatarul de oriunde
e frig la mine în odaie
și-n sobă focul n-a mai ars de mult
pe trupul meu
călduri se scurg șiroaie
e toamnă iar în frunze
în zbor de cocori
e toamnă până în suflet
şi în petale de flori
nici măcar tu – fata morgana
nu te mai arăţi...
te-aş fi zidit în castelul meu de nisip
visul să nu mi se mai năruie
se-adună anii împovăraţi de zări
pe frunzele-arămii
lumina cade cenuşie
din cerul răscolit de nori
amintirea ta
o umbră în gând
pe care nu pot s-o ating
nici să-i vorbesc
Doamne, în ce loc ai ascuns iubirea?
pentru că mintea mea este plină de uitare,
chiar şi trupul tău crucificat a fost dat uitării
şi inima mi-e pustie,