Cu amintiri ajunse, în clipa prea târzie,
regretele rănite mă tulbură din nou ! –
venite să-mi așeze cuvinte-n poezie,
le-aud, nedeslușite, la margini de ecou.
Ploua tăcut în seara noastră,
iar trenul ce pleca din gară
era cu chipu-ţi la fereastră
și zâmbetul rămas afară.
De mă-ntorc cu gândul înapoi,
căile îmi par mai încurcate…
Ce-a rămas în urmă după noi? –
doar iubiri ce plâng neterminate.
În mica mea mansardă când veneai
te-ntâmpina acelși pat îngust
și ore-n șir parcă pluteai prin rai
gustând păcate-n patul lui Procust.
Tăcerea rece-a orelor ce zboară,
cu aripa-i întinsă mă seduce,
din depărtări, în fiecare seară,
un dor rebel în suflet îmi aduce.
Stau culcat privind printre arini
cum se-ntinde apa-nvolburată
peste gândurile care-mi vin
dintr-o lume ce-mi părea uitată.
Statui rămase-n neuitare
cu ochii rezemaţi pe cer
citesc poeme milenare
aduse de un dor stingher.
De mine câteodată-mi este dor,
o, Doamne, ce bărbat eram odată!
Treceam și gardurile ei în zbor
de poarta rămânea nedescuiată.
La margine de codri seculari
măceșii răzvrătiți ne stau în cale,
ajungi târziu, trecând printre arțari,
purtând în ochi miraje ancestrale.
O, cum se duce gândul pe căile astrale
şi în infimul clipei, ajuns la infinit,
destramă karma sorții din mitice pocale
la porţi întredeschise pe muchii de cuţit.