O, cum se duce timpul, lăsând pe piedestale
statuile-nsetate de neuitatul zbor,
pe când din miezul iernii se-apropie agale
o altă primăvară pe-o aripă de dor.
Un glas pornește din lăuntrul meu,
ecoul se întoarce peste gânduri
din spectrul rupt al unui curcubeu
rămas din vară priponit în prunduri.
Ajung printre arbori rafale de vânt,
se-adună buimace în lungi rotocoale
pe strada ce încă îmi plânge în gând
cu toate iubirile scoase în cale.
Se-nvârte roata vieții în ritm năucitor,
iar clipele în goană se surpă peste noi,
grăbit trecutul pare desprins din viitor,
măruntele instincte ne lasă tot mai goi.
Iubiri păgâne de demult,
cu chipuri neuitate,
parc-au făcut un legământ –
la noapte să mă-ngroape.
Avem prea multe nefirești probleme
de rezolvat în fiecare zi,
s-au adunat pe muchii de dileme
și ne-ntrebăm: „A fi sau a nu fi”?
Cânta deasupra pasărea măiastră,
pădurea tremura cuprinsă de fiori,
iar vântul, răscolind frunzișu-n creastă,
se rătăcea prin teii încărcați cu flori.
Ah, clipa care vine cum ucide
icoana ta care-n apus dispare,
iar mintea prinsă-n cugetări perfide,
devine un teren de vânătoare !...
Mă-mbată teii la-nceput de vară,
când trec din nou prin parcul regăsit,
iar rugii-n garduri dau pe dinafară
cu florile plutind spre asfințit.
E noapte târzie şi somnul apune
în cumpăna gândului încă hoinar
prin gări neștiute cu trenuri nebune
pe care, mâhnit, le aştept în zadar.