Privesc din fotoliu, e iarnă afară,
iar focul din sobă îmi spune poveşti,
dorinţa din mine începe să doară,
te caut cu gândul, nu ştiu unde eşti.
E toamnă târzie, copacii sunt goi,
văd frunzele-n parc răscolite de vânt,
se-adună sub banca pe care-amândoi
lăsam să dispară un sfânt jurământ.
Vara obosită a plecat spre seară
într-o zi senină, fără paşaport,
când, pe ocolite, apăruse-n gară
trenul neuitări izgonit din port.
Nopțile de toamnă vin pe o cărare
rătăcită-n visul dintr-un gând uitat
printre jertfe false din chemări bizare
răscolite-n vară de un vechi păcat.
Am povestit în versuri câteodată
de țara cu povești nemuritoare
unde dispar copacii dintr-odată
sub cerul care plânge în izvoare.
Culorile toamnei ajung la fereastră
pe frunze purtate de vântul ostil,
garoafele-albastre uitate în glastră
dansează tăcute în ritm de cadril.
Adună plopii crengile-n fereastră
cu frunzele întoarse-n asfințit,
pe masă plâng garoafele în glastră
văzând că te aștept dar n-ai venit.
Când vânturile toamnei se întorc haine,
cu frunze arămii desprinse din copaci,
adusă de un dor ai vrea să mă împaci,
la orele târzii când somnul nu mai vine.
Vântul, rătăcit târziu pe deal,
mătura poteca-ntortochiată,
un amurg de toamnă ireal
dezlega enigma dintr-odată.
Așa precum izvorul peste prund
își saltă unda plină de răcoare,
la fel și eu, te aduceam în gând,
să te alint cu roua din petale.